Singurătatea și egocentrismul, două fațete ale aceleiași monede emoționale, par să fie mai strâns legate decât am crede. Studiile arată că nevoia de conectare umană nesatisfăcută se poate manifesta atât ca durere interioară, cât și ca o performanță exterioară, adesea percepută ca egocentrism.

Singurătate și retragere: mecanisme de apărare

Cercetările efectuate de Universitatea din Chicago, conduse de regretatul Profesor John Cacioppo, au evidențiat o legătură alarmantă între singurătatea cronică și tendința de auto-izolare. Singurătatea nu deschide oamenii, ci dimpotrivă, îi închide în ei înșiși. Izolarea socială declanșează o schimbare instinctivă spre autoconservare, crescând vigilența față de amenințările sociale și limitând atenția individului la propria supraviețuire.

În 2023, la nivelul Statelor Unite ale Americii, singurătatea a fost declarată o adevărată epidemie de sănătate publică. Datele existente anterior pandemiei arătau că aproape jumătate dintre adulți se confruntau cu grade măsurabile de singurătate. Consecințele asupra sănătății sunt severe, crescând riscul de boli cardiovasculare, accident vascular cerebral, demență și deces prematur. Aceste efecte sunt comparabile cu fumatul a 15 țigări pe zi.

Egocentrismul, o mască a nevoii de validare

În același timp, o altă problemă tot mai vizibilă este creșterea egocentrismului și a autopromovării în societate. În loc să considerăm aceste fenomene ca fiind separate, știința sugerează o legătură profundă între ele. Există, practic, două moduri principale prin care o persoană deconectată social încearcă să rezolve problema de a nu se simți observată. Primul este retragerea în sine, manifestată prin tăcere și izolare. Al doilea este performanța, care se traduce prin monologuri, căutarea constantă a atenției și autopromovare.

Ambele reacții reprezintă răspunsuri la aceeași frică fundamentală: „Nu sunt văzut, și dacă nu sunt văzut, s-ar putea să nu exist.” O persoană o exprimă prin dispariție. Cealaltă o afirmă prin insistență, afirmând cu tărie și constant că există.

Un cerc vicios: singurătate, egocentrism și respingere

Teoria evoluționistă a singurătății, descrisă de Cacioppo, explică acest mecanism: creierul cronic deconectat se concentrează pe autoconservare pe termen scurt. Această orientare include o egocentricitate sporită, nu ca un defect de caracter, ci ca o reacție la o amenințare percepută. Creierul singur caută pericolul în loc să caute conexiunea. Din exterior, comportamentul pare a fi unul de egoism pur.

Studiile au identificat o legătură strânsă între vulnerabilitatea narcisistă și singurătate: cei care au nevoie constantă de validare ajung să respingă apropierea pe care o doresc. Cu cât se simt mai singuri, cu atât joacă mai mult un rol. Iar cu cât joacă mai mult, cu atât mai greu le este să se conecteze cu ceilalți.

Dacă singurătatea și egocentrismul sunt expresii ale aceleiași răni, respingerea automată a persoanelor percepute ca fiind „insuportabil de egocentrice” poate agrava izolarea care a generat acest comportament.