Articol: Lupta pentru libertatea în Belarus

Belarus, situat între Uniunea Europeană, Ucraina și Rusia, a fost adesea ignorat și subestimat de străini, care îl văd ca o simplă extensie a Rusiei. Această percepție se datorează în mare măsură controlului exercitat de dictatorul țării, Alexander Lukashenko. De la preluarea puterii în 1994, el a transformat Belarus într-un stat represiv, caracterizat prin alegeri frauduloase, violență sistematică și o dependență tot mai mare față de Moscova și Beijing.

Cu cinci ani în urmă, belarușii au făcut clar că nu vor să trăiască într-o autocracie beligerantă, izolată de restul Europei și de lume. În 2020, am intrat în cursa electorală prezidențială din Belarus pentru a-l împiedica pe Lukashenko să obțină un al șaselea mandat. Nu m-am așteptat să câștig; Lukashenko manipulase toate alegerile precedente. Dar mesajul meu – eliberarea deținuților politici, oprirea represiunii, organizarea unor alegeri reale și restabilirea statului de drept – a atins o coardă sensibilă. Conform observatorilor independenți, belarușii m-au votat în mod covârșitor. Când Lukashenko s-a autodeclarat câștigător, țara a explodat în cea mai mare revoltă pașnică din istoria sa modernă. Până la 1,5 milioane de oameni au umplut străzile orașelor belaruse, cerând schimbări.

Nu am intenționat să intru în politică. Eram profesoară de engleză și apoi mamă dedicată, concentrată pe a-i ajuta fiului meu cu deficiențe de auz. Soțul meu, Siarhei Tsikhanouski, era politicianul – un antreprenor al cui blog expunea umilințele zilnice ale vieții sub dictatură. Cuvintele lui au inspirat mii de oameni. Când și-a anunțat candidatura în mai 2020, regimul l-a arestat în câteva zile. Am decis să candidez în locul lui – nu din ambiție, ci din dragoste.

Răspunsul la proteste a fost brutal. Pentru a evacua străzile, regimul a efectuat valuri de arestări în masă, a recurs la tortură pe scară largă și a terorizat în general populația. A reținut zeci de mii de oameni și a bătut sute de alții. Am fost forțată să merg în exil, alături de mulți alții. Dar, totuși, revolta a zguduit regimul până în temelii. Demonstrațiile ar fi putut reuși, dacă nu ar fi fost intervenția președintelui rus, Vladimir Putin. Pentru a pregăti invazia din februarie 2022 a Ucrainei, Putin avea nevoie de Belarus ca rampă de lansare. Astfel, el a sprijinit regimul lui Lukashenko, trimițând consilieri de securitate și alți agenți, oferind asistență financiară și semnalând disponibilitatea de a interveni mai intens – salvând astfel domnia lui Lukashenko în schimbul supunerii și subjugării Belarușului. Astăzi, țara mea rămâne sub ocuparea de facto a Rusiei. Nouă milioane de oameni sunt ținuți hostage de un regim care nu răspunde în fața lor, ci în fața Kremlinului.

Deși Lukashenko a reușit să oprească protestele, belarușii încă tânjesc după libertate. Activiștii și eu, operând în afara țării, ne străduim să eliberăm patria noastră. Am înființat un guvern în exil, format din activiști belaruși și defectori din regim, pregătiți să preia conducerea țării atunci când va veni momentul. Am stabilizat relații cu oficiali americani și europeni. Multe țări mă văd acum ca pe leaderul legitim al Belarușului. Am făcut chiar și progrese printre cei din interiorul regimului care sunt dispuși la schimbări.

Spiritul de rezistență, cu alte cuvinte, dăinuie. Și, odată cu el, și posibilitatea democrației belaruse.

Belarus este o națiune europeană. Are propria limbă, istorie și identitate. Are o lungă tradiție de aspirații democratice și de susținere a vecinilor occidentali. În ciuda cenzurii și a represiunii, sondajele arată în mod constant că belarușii se opun războiului Rusiei împotriva Ucrainei, resping tirania și susțin democrația. Doar 4% favorizează unificarea cu Rusia. Peste 60% se opun desfășurării armelor nucleare pe teritoriul Belarușului.

Aceste numere nu sunt anomalii. Ele sunt dovezi ale unei orientări profund pro-independență și pro-europene pe care regimul nu o poate stinge. Ele au făcut dificilă pentru Putin îndeplinirea dorințelor sale în Belarus, în ciuda tiraniei sale și a lui Lukashenko. Putin a eșuat, de exemplu, să tragă armata belarusă în războiul său. De fapt, muncitorii feroviari belaruși au sabotat logistica militară rusă, începând cu primele săptămâni ale invaziei. Mulți belaruși s-au alăturat apărării Ucrainei, formând regimentul Kalinouski: cea mai mare unitate de voluntari străini în armata ucraineană.

Din cauza represiunii, rezistența față de Lukashenko s-a mutat în subteran și în afara țării. Dar, chiar și în exil, opoziția belarusă a construit ceva rar: o alternativă unificată, credibilă și pregătită pentru dictatură. Am format Cabinetul de Tranziție Unit și Consiliul de Coordonare, în care reprezentanții sunt aleși utilizând instrumente digitale. Aceste organisme reprezintă voința democratică a poporului belarus și oferă sprijin practic celor rămași în Belarus și peste jumătate de milion de belaruși în exil. Ei servesc ca structură viabilă de guvernare – un guvern în așteptare.

În plus față de această alternativă, mișcarea noastră include o rețea de organizații ale societății civile, grupuri din diasporă, mass-media independente, servicii educaționale și juridice, precum și furnizori de ajutor umanitar care ajută pe cei reprimați și familiile lor. Lucrăm cu grupuri religioase, întreprinderi mici și sindicate pentru a menține solidaritatea socială, a apăra drepturile lucrătorilor și a păstra identitatea și viața civică belarusă, în ciuda dictaturii. Platformele noastre media continuă să ajungă la milioane de oameni în Belarus, în ciuda restricțiilor de presă.

Mișcarea noastră și-a respectat angajamentele. Inspirat de pașii făcuți de guvernul în exil al Estoniei, care s-a format în anii 1940 pentru a se opune ocupației sovietice, am introdus un nou pașaport belarus pentru exilați și am elaborat o nouă constituție. Am formalizat cooperarea cu Uniune