Corneliu Coposu, politician, discipol și colaborator al lui Iuliu Maniu, figură marcantă a scenei politice post‑decembriste și emblemă a luptei pentru democratizarea României, s‑a născut pe 20 mai 1914 în comuna Bobota, județul Sălaj, fiul protopopului greco‑catolic Valentin Coposu.

După studiile la liceul din Blaj, a absolvit Facultatea de Drept din Cluj și, ulterior, a obținut titlul de doctor în drept, așa cum reiese din lucrarea Personalitățile României contemporane – Protagoniști ai vieții publice, publicată de Agenția Națională de Presă ROMPRES (București, 1994).

În 1945 a fost ales președinte al filialei Sălaj a Partidului Național Țărănesc (PNȚ), iar în 1946 a devenit secretar general adjunct al partidului și secretar al Delegației Permanente (1946‑1947). Același an a fost ales deputat pentru județul Sălaj la alegerile din noiembrie 1946.

Corneliu Coposu (stânga), președintele Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), și Toma George Maior (dreapta), președintele Mișcării Ecologiste din România (MER), semnau Convenția Națională pentru Restaurarea Democrației la 15 decembrie 1990.

A avut și o activitate publicistică remarcabilă, colaborând cu publicații precum Meseșul din Zalău, Unirea din Blaj, România Nouă din Cluj, precum și cu reviste centrale cum ar fi Zorile, Dacia, Șantier, Cuvântul liber, și Curierul.

După instaurarea regimului comunist, a fost arestat în iulie 1947, în urma evenimentului de la Tămădău (14 iulie 1947), când au fost reținuți numeroși lideri ai PNȚ. Condamnat la muncă silnică pe viață pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare și crimă contra reformelor sociale”, i s‑a confiscat averea și a fost trimis în închisori cu regim de exterminare. Până la amnistia din 1964, a îndeplinit 17 ani și jumătate de detenție, inclusiv opt ani de izolare totală, în locuri precum coloniile de muncă de la Canal – Poarta Albă și Capul Midia. În 1948 a fost arestată și soția sa, Arlette, care a decedat în 1964, după 14 ani de încarcerare, conform lucrării menționate anterior.

„Eu am cutreierat aproape toate pușcăriile din România, cu reveniri frecvente la Ministerul de Interne și, bineînțeles, la Ghencea și la Văcărești, care erau puncte de triaj”, își amintește Coposu în volumul Coposu. Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru (Editura Anastasia, 1996). A fost închis la instituții precum Malmaison, Văcărești, Snagov, Pitești, Uranus, Jilava, Canal, Ghencea, Bragadiru, Popești‑Leordeni, Craiova, Gherla, Sighet, Aiud și Râmnicu‑Sărat. „Cred că închisoarea de la Râmnicu‑Sărat a atins apogeul, atât în ceea ce privește sistemul torționar, cât și în tentativa de exterminare a deținuților politici, reușită în 90 % din cazuri”, declară Coposu, citat în aceeași carte.

După eliberare, a fost obligat să îndeplinească un regim de locuință forțată de doi ani și jumătate la Rubla, în Bărăgan. Întors în București, a rămas sub supraveghere permanentă, fiind chemat la Securitate de zeci de ori, supus la multiple percheziții și cu corespondența, manuscrisele și cărțile confiscate. Nu i s‑au oferit locuință sau un post de muncă, fiind nevoit să lucreze în construcții fără calificare. În ciuda acestor condiții, a perseverat în activitatea politică clandestină, menținând spiritul național‑țărănesc.

Când i s‑a adresat întrebarea ce i‑a permis să supraviețuiască martiriului închisorilor, el a răspuns: „Mai întâi, credința în Dumnezeu, care a fost suportul principal prin care am depășit toate vicisitudinile cu care am fost confruntat. În al doilea rând, am avut o miraculoasă siguranță în viitor, am avut certitudinea că nu voi muri în pușcărie, că voi supraviețui și voi fi martorul prăbușirii comunismului”. (Coposu. Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, 1996).



Sursa articol