Între guvern și adversari: cetățeanul integru / STRUCTURA UNEI DEMOCRAȚII INADECVATE – ROMÂNIA (colaborator (rezidențiat) dr. Cătălin Balog – sursă citată)

Sinopsis: Statul versus opoziția – cetățeanul autentic în fața paradoxului democratic

Între rechizitoriul Parchetului General și raportul partidului AUR privind anularea alegerilor din 2024, cetățeanul autentic devine prințul încorsetat al unei prăpastii adânci: conflictul dintre formele democratice și instinctele de supunere moștenite din modelul fanariot (otoman) și cel oligarchic (rusean). România rămâne o democrație de import – ancorată în NATO și UE – dar lipsită de încredere internă. Statul solicită loialitate, opoziția revendică moralitate, însă niciunul nu inspiră încredere: statul prin opacitate, opoziția prin retorică excesivă. În acest context, cetățeanul autentic devine „the 10^th man”[2], refuzând consensul convenabil și apărand dreptul de a interoga printr-un ultim recurs la morală – pentru că democrația nu se păstrează prin frică, ci prin adevăr.

Momente de cotitură
Istoria națiunilor rezervă momente când evenimente aparent tehnice scoate la suprafață tensiuni adânc înrădăcinate; în prezent, România traversează unul dintre aceste cruciale puncte de cotitură.

Două perspective opuse
Rechizitoriul Parchetului de la Înalta Curte de Casație și Justiție (dosar nr. 6720/284/P/2024) și Raportul privind Lovitura de stat din România, elaborat de AUR, nu sunt doar documente juridico‑politice – ele constituie două oglinzi înfruntate, în care statul și opoziția se acuză reciproc de „confiscarea democrației”, fără să observe că în acest joc de suspiciune democrația dispare între ele.

Moșteniri imperiale și obediență modernă
România se află la confluența a două logici imperiale ce i-au modelat fibra morală și structura instituțională: modelul fanariot, derivat din Imperiul Otoman, și modelul oligarchic, preluat din sfera de influență rusă. Din primul am învățat arta supraviețuirii prin interes și favor, din al doilea verticala autorității statului și disprețul pentru autonomia morală a individului. Din combinarea lor a luat naștere o formă sofisticată de obediență: simularea modernității pentru menținerea puterii, prin perpetuarea supunerii.

Post‑1989: o tranziție cosmetică
Tranziția democratică de după 1989 a schimbat decorul, nu esența. „Boierii fanarioți” și „nomenclaturistii de partid” au fost înlocuiți de elite politice conectate la rețele de influență și interese economice; loialitatea personală a cedat dependenței financiare și media. Controlul totalitar comunist a devenit, după 1990, un control difuz, subtil, economic și simbolic – instituțiile democratice, deși modelate după standardele occidentale, rămân fragile și adesea confiscate de cei care ar fi trebuit să le apere.

Integrarea în NATO și UE: imitație versus interiorizare
Aderarea la NATO și Uniunea Europeană a marcat o revenire istorică în sfera occidentală, oferind garanții de securitate și confirmând aspirațiile de modernizare. Beneficiile sunt incontestabile, însă integrarea s-a realizat în mare parte prin imitație, nu prin interiorizare: au fost importate formele europene fără a se cultiva reflexele civice care le susțin.

Sondaje INSCOP: o crăpare a legitimității
Cele mai recente sondaje INSCOP evidențiază clar această fractură: peste 70 % dintre români au încredere în NATO și UE, dar mai puțin de o treime în Parlament, Guvern sau sistemul judiciar. În esență, se produce un transfer simbolic de legitimitate** – cetățenii cred mai mult în structurile occidentale decât în propriul stat. Astfel, Europa devine substitutul unei autorități morale interne absente, iar integrarea europeană se transformă într-un mecanism de delegare a responsabilității naționale.