Apa de pe Lună s-a acumulat treptat, de-a lungul miliardelor de ani, și nu în urma unui singur eveniment major, conform unui nou studiu realizat de o echipă internațională de oameni de știință. Descoperirile, publicate în revista Nature Astronomy, aduc o nouă perspectivă asupra modului în care s-a format gheața lunară, punând sub semnul întrebării teorii anterioare.

Un mister vechi de decenii

Studiul a abordat o enigmă care îi preocupă pe cercetători de mult timp. Observațiile anterioare au sugerat prezența apei în cantități considerabile pe Lună, în special sub formă de gheață în craterele umbrite permanent de la Polul Sud. Modul în care această apă a ajuns acolo și distribuția sa inegală au reprezentat un mister. Noua cercetare sugerează că apa s-a acumulat lent, eliminând ipoteza unui singur impact major, cum ar fi cel al unei comete gigantice.

Paul Hayne, de la Universitatea COLORADO Boulder, unul dintre autorii studiului, a declarat că cele mai vechi cratere ale Lunii par să conțină și cea mai multă gheață. Această observație sugerează un proces continuu de acumulare a apei pe o perioadă de 3-3,5 miliarde de ani.

Posibile surse ale apei lunare

Gheața lunară ar putea fi o resursă valoroasă pentru viitoarele misiuni spațiale, oferind apă potabilă sau combustibil pentru rachete. Echipa de cercetare a analizat mai multe surse posibile pentru apa de pe Lună. Vulcanii din trecutul îndepărtat ar fi putut aduce apă la suprafață. De asemenea, cometele, asteroizii și chiar vântul solar ar putea fi responsabile pentru prezența apei.

Conform explicațiilor lui Hayne, vântul solar, format dintr-un flux constant de hidrogen, ar putea fi convertit în apă la suprafața Lunii. Oamenii de știință sunt convinși că gheața s-a acumulat în „capcane reci”, cratere care se află în umbră permanentă, departe de razele solare.

Analiza minuțioasă a datelor lunare

Pentru a investiga modul în care s-a format gheața lunară, cercetătorii au analizat datele despre temperatura suprafeței lunare obținute de la instrumentul Diviner și au utilizat simulări computerizate pentru a studia evoluția craterelor. Ei au descoperit că cele mai vechi cratere, situate în zone umbrite permanent, sunt cele care prezintă cele mai mari semne ale prezenței gheții. Craterul Haworth, de lângă Polul Sud, este un exemplu în acest sens, fiind în umbră de peste 3 miliarde de ani.

Pentru a aprofunda cercetările, Hayne dezvoltă un nou instrument, numit Lunar Compact Infrared Imaging System (L-CIRiS), pe care NASA intenționează să îl amplaseze în apropierea Polului Sud al Lunii.