Conform Descopera: Prințesa bizantină care a stârnit uimire la masă

Furculița, un obiect de nelipsit astăzi de pe masa oricărui român, a avut un parcurs sinuos spre acceptare în Europa. Timp de secole, acest tacâm a fost privit cu neîncredere, asociat cu luxul exagerat, obiceiurile străine și chiar cu vanitatea. Povestea începe cu un gest care a provocat uimire la Veneția, în anul 1004.

Maria Argyropoulina, o prințesă din Imperiul Bizantin, căsătorită cu fiul dogelui Veneției, Giovanni Orseolo, a introdus la curtea italiană un obicei oriental. La un banchet, tânăra aristocrată a utilizat un mic instrument din AUR, cu doi dinți, pentru a-și duce hrana la gură. Acest gest, considerat rafinament la Constantinopol, a stârnit uimire și critici acide în Veneția. Cronicarul Petru Damiani a condamnat utilizarea furculiței, interpretând-o ca pe o expresie a luxului și a mândriei, ajungând chiar să o considere o pedeapsă divină după moartea timpurie a prințesei.

De ce era atât de greu de acceptat?

Acceptarea furculiței a întâmpinat rezistență din cauza diferențelor culturale și a normelor sociale. În Europa Occidentală medievală, mesele se desfășurau după alte rânduieli. Oamenii mâncau cu mâna dreaptă, ajutându-se de cuțit pentru a tăia carnea și de lingură pentru lichide. Hrana era adesea împărțită din vase comune, iar tacâmurile personale erau rare.

În acest context, furculița a părut un obiect inutil și pretențios. Clericii au considerat-o o ofensă la adresa mâinii omului, creată de Dumnezeu. Criticile nu erau îndreptate neapărat împotriva obiectului în sine, ci împotriva ideii de rafinament excesiv și a influențelor bizantine, asupra cărora Occidentul privea cu suspiciune.

Caterina de Medici și moda care s-a impus greu

Un nou impuls pentru răspândirea furculiței a venit în secolul al XVI-lea, odată cu sosirea Caterinei de Medici la curtea Franței. Prințesa italiană a adus cu ea nu doar bucătari și rețete, ci și furculița. Inițial, nobilimea franceză a privit tacâmul cu ironie, considerându-l incomod și o modă străină.

Procesul de adoptare a furculiței a durat generații. În Anglia, spre exemplu, a devenit un obiect comun abia în secolul al XVII-lea, după călătoriile diplomatului Thomas Coryate în Italia. Nu religia sau decretul regal a transformat furculița într-un accesoriu indispensabil, ci simpla sa utilitate. Oamenii au realizat că era mai practic și mai elegant să mănânce anumite alimente fără a se murdări pe mâini.

Modelele cu trei și apoi cu patru dinți au început să apară în secolele XVII și XVIII, devenind tot mai răspândite. Astfel, obiectul care stârnise odinioară suspiciuni a ajuns să își găsească locul pe mesele europene, alături de cuțit și lingură.

Astăzi, nimeni nu se mai gândește la istoria complexă a furculiței. Totuși, fiecare masă la care o folosim poartă amprenta unei transformări culturale care a durat secole.

Primele furculițe folosite la masă au apărut în Orientul Apropiat și în Imperiul Bizantin cu câteva secole înainte să fie adoptate în Europa Occidentală.
Maria Argyropoulina este una dintre primele persoane asociate cu introducerea furculiței în Italia, iar povestea ei este cunoscută datorită scrierilor lui Petru Damiani.
Primele furculițe aveau doar doi dinți. Modelele cu trei și patru dinți au devenit răspândite în epoca modernă, fiind mai ușor de folosit.
În multe regiuni ale Europei, furculița a devenit un obiect obișnuit abia în secolele XVII-XVIII.

Sursa: Descopera