Conform Descopera: Oxitocina, dincolo de iubire: noi descoperiri despre rolul ei în gestionarea fricii

Cunoscută popular ca „hormonul iubirii”, oxitocina ar putea juca un rol neașteptat în modul în care creierul nostru recunoaște că un pericol a trecut. Noi cercetări, desfășurate pe șoareci, sugerează că anumite celule cerebrale sensibile la oxitocină sunt implicate atât în comportamentul social, cât și în procesul de extincție a fricii. Studiul, publicat în revista Brain, ar putea oferi noi perspective asupra unor afecțiuni precum autismul și tulburările de anxietate.

Reputația oxitocinei ca un simplu mediator al sentimentelor pozitive este din ce în ce mai nuanțată. Oamenii de știință au observat de mult timp că efectele sale pot varia semnificativ în funcție de context, de starea emoțională a individului și de percepția asupra celorlalți, fie ca fiind prietenoși sau amenințători.

Neuronii oxitocinei, cheia echilibrului între frica și siguranță

Experimentele au pus în evidență un grup restrâns de neuroni, localizați în talamusul paraventricular (PVT), o regiune cerebrală crucială pentru gestionarea stresului, motivației și a comportamentului emoțional. Acești neuroni, care exprimă receptori pentru oxitocină, par să fie esențiali pentru doi procese distincte: interacțiunea socială și învățarea că o situație anterior periculoasă este acum sigură.

Cercetătorii japonezi au manipulat activitatea acestor neuroni la șoareci masculi modificați genetic. Atunci când activitatea neuronală a fost suprimată, șoarecii au manifestat un interes redus față de indivizi necunoscuți, fără ca acest lucru să fie cauzat de o anxietate sporită sau de o scădere a mobilității. Interesant este că activarea aceluiași grup de neuroni nu a dus la o creștere a sociabilității, sugerând că acești neuroni sunt necesari pentru un comportament social normal, dar nu suficient pentru a-l amplifica.

De la frica învățată la recunoașterea siguranței

În continuare, studiul s-a concentrat pe procesul de extincție a fricii. Șoarecii au fost condiționați să asocieze un anumit mediu cu un șoc electric de intensitate scăzută. Ulterior, au fost readuși în același mediu, dar fără a mai experimenta șocul.

Când neuronii sensibili la oxitocină au fost dezactivați, șoarecii și-au amintit frica inițială, însă au întâmpinat dificultăți în a recunoaște că pericolul dispăruse. Aceștia au continuat să adopte o postură de „împietrire”, un semn al fricii, chiar și în contextul sigur. Acest lucru indică o problemă în a învăța că situația nu mai reprezintă o amenințare.

Activarea acestor neuroni a diminuat comportamentul de „împietrire” în faza imediată a expunerii la mediul sigur, însă acest efect nu a persistat pe termen lung, dispărând la 24 de ore sau chiar o săptămână mai târziu. Aceste descoperiri timpurii sugerează că oxitocina, prin intermediul acestor neuroni specifici, ar putea contribui la flexibilitatea cognitivă necesară pentru adaptarea la schimbările din mediu, de la pericol la siguranță.

Descoperirile au potențialul de a oferi indicii valoroase despre mecanismele care stau la baza unor afecțiuni precum tulburările de spectru autist și tulburările de anxietate, unde atât interacțiunea socială, cât și gestionarea fricii pot fi afectate. Dacă aceste constatări vor fi confirmate și la oameni, ar putea deschide noi căi pentru înțelegerea și, posibil, tratarea acestor condiții. Până atunci, datele actuale subliniază complexitatea acțiunii oxitocinei, demonstrând că influența sa depinde critic de locația și momentul specific de acțiune în rețeaua neuronală.

Sursa: Descopera